Ca și înainte, nu se întâmplă nimic fără ei, trompetist și noua sa parteneră.
El ne strigă, ne imploră, ne ordonă, ne adună chiar și când suntem deja adunați – căci, în mintea lui, mereu am făcut-o greșit.
Ne lasă să plecăm, doar ca să ne cheme înapoi.
Ne întreabă de ce suntem „întârziați”, căci timpul pare să curgă, doar după partitura lui. Și exact când credeam că mai rău nu se poate, apare ea.
Noua trompetistă, „regina gafelor”, cu gura mare, tupeu și dorința nestăvilită de a-i prelua „titlul”, vrea să fie și ea în prim-plan, cu orice preț: vociferează, încurcă lucrurile, vorbește urât și confuz, de parcă și-a făcut doctoratul în incoerență.
Cu aerul unei dive de provincie, își construiește imperiul absurdului, pe un munte de erori și frustrări.
Acum, haideți înapoi în sat.
Povestea lor continuă, cu spectacole și tăceri în care își curăță instrumentele, sau își întind urechile după noi partituri, pentru că s-au săturat de ale lor.
Găsesc câte ceva, dar, tot repetând noutățile, își uită partiturile ce i-au consacrat.
Când le reiau, se miră. Acestea par a fi noi. Și chiar sunt. Este ca un perpetuum mobile, care îi ține mereu în priză, dar nu în aceeași, pentru că fiecare are deja priza sa. Acest subiect a fost nenegociabil, încă de la începutul primelor lor încercări muzicale.
Trompetistul și trompetista se ceartă, se aleargă, se împing unul pe altul să iasă în față, dar, într-un final, cântă în sfârșit după aceeași partitură.
Ea fugea de el, dar acum se ține scai, disperată să fure din lumina reflectoarelor.
Când el strigă, ea urlă.
Când el exagerează, ea își pierde orice urmă de măsură.
Dacă el inventează povești ridicole, ea le împachetează în isterie.
Uneori rămâne împachetată și nu mai știe în ce plan al existenței sale este, sau pe unde ar putea ieși din pachet.
Împreună sunt un fenomen.
Un fel de duet grotesc, un tango al ridicolului.
El, obsedat de propria importanță, iar ea disperată să-i fure rolul.
Satul nostru, cu oameni cu tot, ei bine, satul nostru, prins în iureșul lor, nu poate decât să privească și să râdă sau, când râsul nu ne mai ajută, să plece mai departe, căutând un colț fără fanfară.
Cine ne-ar mai aduna fără ei?
Cine ne-ar mai mustra că suntem „întârziați”?
Cine ne-ar mai spune povești fără sens, cu o gravitate demnă de altă epocă?
Nu știm, dar poate e timpul să aflăm.
Până atunci, îi lăsăm să cânte în legea lor.
Într-un fel ciudat, se pare că tocmai ei ne țin împreună sau, poate că ne învață cum să nu fim.
Notă:
Acesta este un pamflet, scris să ne destindă, să ne facă să zâmbim și să uităm că „viața este un lucru serios”. Orice asemănare cu realitatea, bineînțeles, este pur întâmplătoare.

Cristian Radu

corespondent PRESSCONNECT